Piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).
Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.
Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!
Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.
Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.
Este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.
Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.
Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !
În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.
Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante.
Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie - ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.
Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.
Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.
Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte...
Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.
Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.
Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.
Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.
Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.
Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.
Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.
Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.
Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens!
Sursa: Descoperă.ro
Vă invită să consultaţi portofoliul nostru bogat de locuinţe, apartamente, vile cât şi lăcaşe de cult pentru înaripate: